Seara de-atunci
Ştefan Baciu
Când seara înecase aguzii din grădină
Şi fânul, verde barbă, murea în luminiş,
Ţi-am dat, ofrandă rară, în galbena lumină
Sufletul – ca pe-o undă de soare şi pietriş.
Pădurea clătinase atâtea vise; însă
Noi obosiţi şi totuşi iluminaţi de ochii
Ce îi simţeam aievea în faţa noastră plânsă,
Ne-nfioram de vânturi, abur uşor de rochii.
Eu am tăcut deodată. În dreapta, mă priveai
Şi sânii, albe pietre în seara răcoroasă
Ţipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai
Să bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasă.
Sunt storuri verzi şi groase, ferestre largi, închise
Şi luna scoate limba în ceaşca străvezie.
Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise,
În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie.
Crescut-a amintirea, acea mătase veche
Pe inima-garoafă ce moare-ntr-un pahar,
Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche
Arpegii inegale şi aruncate-arar.
Tu treci ca o lumină. Eu vin şi cânt acuma,
Apoi îmi pipăi tâmpla şi fruntea, Ah, ce greu
E sângele în mine, pe toc îmi pică bruma,
Cuvintele de-atuncea mă caută mereu.
Cu drag,pentru voi....
