Iacob Coman
M-am prins de flori, de spini,
De stânci, de frânghii şi de mâini
M-am prins să scap,
Să nu cad în adânc
M-am prins de oameni mari
De tot ce este nobil
De tot ce s-a părut că-i sfânt
Şi-acum trădat de toate
Alunec adânc, tot mai adânc
Spre suferinţă…
Mă uit în ochii Tăi iubitul meu
Mă prinzi, mă laşi
Speranţa mea e totuşi biruinţă
Iubitul meu, Hristos
Tu nu mă poţi trăda.
